După 6 luni

Memoria noastră poate fi stranie de atâtea ori...Asociem gânduri, sentimente, vise, idei, regrete și persoane cu elemente care mai de care mai bizare. Uneori suntem banali până la cer - mirosul de unt fiind unul dintre miile de lucruri pe care le asociez Franței. Alteori intervin fenomenele meteorologice - ploaia măruntă, deasă și isterică, lipsită de motive - pe care o transformăm din încăpățânare în ploaie caldă, de vară, fără să ne mai grăbim, fără să mai deschidem umbrela, preferând să ne udăm până la piele. Pentru un plus de autenticitate, pentru a deveni de-ai locului. 

sursa

E nevoie de atâtea pentru a aparține unui loc. Se spune. Cine spune și de ce? Cui ascultă. Eu zic că trebuie să vrei. Și de acolo pornește totul. După luni de încăpățânare, de suferință autoindusă, de momente de neînțeles, de clipe în care am preferat să mă uit înapoi într-o notă amară, de uitat înainte cu (încă) același fatalism balcanic, am decis să las lucrurile să se întâmple. Să mă las purtată de tot ce va veni. Oriunde m-ar duce. 

Și totuși, îmi aduc aminte atâtea detalii de acum fix 6 luni. Încercarea de a respira adânc, de a captura cât mai multe imagini mentale despre locurile de către care urma să mă îndepărtez, privirile celor din jur...Trezirea de dimineață. Zborul, gândurile de entuziasm și teamă, atât de echilibrat dozate încât nu îmi dădeam seama ce e cu mine, parcă plecam în vacanță. Prăjiturile din aeroport, soarele atât de liniștit din Paris, secvențele de film, Sena și clădirile albe și curate. Tunelurile. Oamenii atât de aproape, de îndepărtați. Drumul atât de nesfârșit. Prima destinație. Acțiuni făcute din reflex, comportament neconștientizat, automatisme. Nevoia de somn și neputința de a mă odihni.

Trezirea, mai stranie ca oricând. Precum trecerea printr-un jet rece de apă. Presiunile celorlalți, greșeli corectate, nevoia de a analiza și de a interioriza, de a reflecta. Fără ocazii de a o face însă. Seri cu fum, cu soare și iarbă arsă de ploi de vară. Vântul cald din tunelul de pădure, viteza uitării. Cum ai reporni un aparat. Libertatea iubirii.

Căutări, nepotriviri, frustrări, greșeli, nervi întinși la maxim. De mine însămi. Eu mie. Pentru că e greu să nu fii stresat. Și apoi atât de multă analiză, întoarcere pe dos, uitare fără rost, în gol. De parcă vreodată facem ceva îngrijorându-ne, altceva mai mult decât a crea probleme. Gânduri grele, despre cum voi uita oamenii, cum ei mă vor uita pe mine. De parcă am murit sau ceva. De parcă am plecat într-o altă realitate. 

După 6 luni, sunt la fel de exigentă cu mine însămi, pe cine păcălesc? Toate le vreau acum, aici, întâmplate imediat. Cum vreau eu. De parcă am deținut vreodată controlul. Chiar asupra mie însămi. 

Învăț. Să las gândurile rele deoparte, să las deoparte oamenii care nu îmi aduc nimic bun sau frumos, aici sau departe. 

Planuri și vise. Rânduri scrise în mii de agende, în mii de foi, de notițe indescifrabile. Post-it-uri pline de citate. Se spune că motivația trebuie făcută zilnic, de mai multe ori pe zi chiar. Întreținută. Precum spălatul pe dinți, precum focul în sobă. Dar mai sunt și zilele în care n-ai chef de nimic. Și învăț că nu e o tragedie. Pentru că după ele urmează zilele în care chiar pun în practică gândurile imposibile din zilele în care stau uitându-mă în gol. Nu, nu sunt nebună. But then again, ce înseamnă a fi nebun? 

Viori închipuite, dorințe neîmplinite. Încă. De ce mai fac planuri dacă nu le respect? Îmi dau acest stupid sentiment de control. Cât de primitivă mă simt de fiecare dată când realizez clar ceva despre mine. Și închid ochii. Zilele trec, mă trezesc. Un univers suprarealist parcă, vitrine magice, colorate - îmi aduc zâmbetul pe buze. 

Oamenii buni se apropie de tine doar dacă îi lași. De ce fug uneori? Pentru că mă simt bine și singură. Și de aici îmi vine cea mai mare libertate.

După 6 luni, mă simt bine. Asta știu. Iar în urmă mă uit înapoi doar pentru a vedea cât de departe am ajuns. Și sunt fericită.