După 4 luni

Bună, fetelor! Ultimele săptămâni au fost pline de proiecte pentru master și nu prea am găsit energia să mai scriu pe blog. Vă mulțumesc celor care ați mai vizitat totuși acest colțișor, chiar și când nu am scris... Acest lucru mi-a adus zâmbetul pe buze chiar și în cele mai epuizante zile.

Parcă e greu să revin brusc cu un review al vreunui produs, mai ales că simt tot mai des nevoia să mai scriu câte ceva despre viața de aici, despre lucrurile pe care le învăț zilnic despre mine mai ales. Și într-un fel lucrurile au legătură și cu obiceiurile mele de a cumpăra cosmetice, așa că azi vă voi vorbi despre câteva lucruri pe care simt nevoia să le spun după patru luni aici. Vă spun sincer, oricât de clișeic ar suna, nu-mi vine efectiv să cred cât de repede trece timpul. Pe 17 august, alături de logodnicul meu aterizam la Paris și ne îndreptam spre Rennes, chinuindu-ne puțin să împingem 4 valize enooorme și să le îngrămădim în portbagajul mașinii mamei mele.

După aceste 4 valize și 4 luni simt că am aflat multe lucruri despre mine, despre cum aș vrea sau nu aș vrea să îmi trăiesc viața. Am reușit chiar să îmi permit mie însămi să mă gândesc altfel la viață, la viitorul meu, la unele opțiuni pe care cândva nici măcar nu mă puteam lăsa să le iau în considerare. Cred că singurii care stau în calea noastră suntem noi. E adevărat că nu poți schimba sistemul în care trăiești sau lumea în care trăiești, dar poți schimba felul în care o privești.

Dar aici nu vreau să țin discursuri motivaționale. Am avut în ultimele luni mai multe momente grele, dificile. Am trecut prin surprindere, bucurie, dezamăgire, dor și chiar durere sufletească. Pe care singură mi-am impus să o trăiesc, să o sufăr. Pentru că uneori ni se urăște cu binele sau chiar ne plictisim de fericire, devenim triști. Se poate să fie în ecuație și o doză de istoric al dezamăgirilor, dar și unul al fericirilor destrămate. De aceea uneori probabil că nu ne prea vine a crede că putem fi atât de fericiți, parcă nu am fi noi. Nu e vorba de merit, eu chiar cred că merit să fiu fericită și încă mult, cu vârf și îndesat. Și asta pentru că mă iubesc pe mine mai mult decât orice. 

Viața poate fi liniștită - iată prima lecție pe care încerc să o învăț de patru luni încoace în acest orășel din vestul Franței. Că poți fi amabil, că poți și mai ales trebuie, din respect pentru tine mai întâi, să fii înțelegător cu ceilalți, chiar și când ai o barieră lingvistică mai mică sau mai mare, dar care te face să nu poți spune instantaneu exact ce ai vrea să spui sau chiar și când îți vine să îi strângi de gât pe ceilalți din jur. Și atunci e bine că nu poți comunica perfect, pentru că ai parte de câteva secunde sau minute în care ajungi să conștientizezi cât de repede judeci, cât de repede și de ușor alegi să fii răutăcios și indiferent. 

Da, luăm cele mai multe lucruri din viața noastră de la sine și pentru că avem senzația că ni se cuvin din cine știe ce motive mai mult sau mai puțin justificate ori egoiste. În condițiile astea, a-ți reevalua felul în care te raportezi la alții, la tine mai ales, este foarte greu. E dureros. Și ajungi deseori într-un punct în care simți că nu mai faci față presiunii. Să te întorci din drum ți se pare cel mai ușor, dar problema este că nu mai e posibil. Nu poți să te întorci fiind același. Chiar dacă m-aș întoarce în România pe termen lung sau chiar dacă aș pleca de aici altundeva, nu aș mai fi aceeași. 

Pentru că voi fi învățat că da, a număra până la 10 până să spui ceva este miraculos. Nu degeaba este acesta cel mai valoros sfat dat de bunicul meu drag, de care mi se face uneori dor până la limita suportabilității. Nu mai zic de bunica mea. Sau de alți prieteni. Dar pentru a continua să fii persoana pe care ei o iubesc și o cunosc, trebuie să continui să te afli tu pe tine. Și e ceva extrem de paradoxal aici - devenim mai apropiați uneori unii de alții cu cât distanța e mai mare. Și nu, ochii care nu se văd nu se uită.

Liniștea poate deveni deranjantă când ești obișnuit să alergi practic ca nebunul fără sens, căci de atâtea ori dacă ne-am opri din goană, tot de atâtea dăți am vedea că degeaba alergăm. Și uneori devine atât de frumos să savurezi liniștea, să înveți să o accepți, încât ți se schimbă felul de a privi lumea. Devii și tu mai bun, mai înțelegător cu alții și cu tine. Și mai ales, îți dai seama de ce ai nevoie cu adevărat pe moment sau pe termen lung - de atât de puțin încât te rușinezi de tine și mai că te scuzi. Scuzele sunt bune pentru alții să le oferi, ție oferă-ți direct iertare. 

Aceste rânduri nu înseamnă că viața în Franța e perfectă, că nu sunt lucruri aiurea și aici. Sau că nu sunt lucruri din România de care mi-e dor. Înseamnă doar câteva lucruri de care am devenit tot mai conștientă în ultimele luni. 

Vă mulțumesc că ați citit până aici și vă întreb - voi ați vrea să plecați din țară? Ați reflectat la asta în mod serios sau e doar ceva ce vă spuneți când vă enervează ceva în România? 

Vă pup și vă doresc o săptămână liniștită!

Milena